Astronomii au descoperit că discul de praf începe la circa 900 de milioane de kilometri de stea - un pic mai mult decât distanța de la Soare la Jupiter.
Povestea începe cu o stea asemănătoare Soarelui nostru. Steaua flămândă înfulecă hidrogen pentru a-și păstra strălucirea. Dar, într-o zi, hidrogenul se termină.
Acum, consecințele lăcomiei stelei încep să se vadă: ea crește din ce în ce mai mult și culoarea i se schimbă: a devenit o imensă gigantă roșie.
În cele din urmă, steaua crește până la punctul în care nu mai poate controla propriul gaz. Acesta se împrăștie prin spațiu, învelind steaua într-un cocon, numit nebuloasă planetară.
Dar povestea nu se termină aici: steaua lacomă nu este singură - ea are o soră, și celor două stele le place să danseze împreună. Datorită dansului lor, coconul se modifică treptat, căpătând forma unui fluture.
Nu toate nebuloasele planetare au formă de fluture; unele dintre ele capătă alte forme interesante, cum ar fi bule, ochi sau clowni.
Obiectul din imagine ne-a învățat câteva lucruri despre cum o nebuloasă planetară poate căpăta forma unui fluture: ingredientele secrete sunt o cantitate mare de gaz de la o stea muribundă și o altă stea care o însoțește pe prima!
Astronomii au descoperit că discul de praf începe la circa 900 de milioane de kilometri de stea - un pic mai mult decât distanța de la Soare la Jupiter.